Polonia – scurt ghid pentru turistul amator
Eh, dragilor, dacă v-ați obișnuit cu Capul nostru pătrat, duminica asta va trebui să îndurați sevrajul. Ne-am luat și noi o săptămână de concediu și ne-am rupt oleacă de fluxul continuu de știri din care ne facem selecția. Iar ultimele evenimente petrecute pe plan național și internațional sunt oricum de natură să ne enerveze, ceea ce nu se prea potrivește cu atmosfera de vacanță cu care ne-am complăcut săptămâna asta. Așa că dați un scroll mai departe sau vă ofticați că noi am scăpat de caniculă mergând pe alte meridiane și paralele, unde suntem tot acasă. Dacă zăboviți pe aici câteva minute, poate dați și de unele informații ce vă vor fi utile, atunci când ne veți călca pe urme.
Am trecut prin Varșovia acum doi ani, așa că vara asta ne-am gândit la orașul Solidarității. Marea Baltică, curenți reci, 10 grade în plus de latitudine, știți dumneavoastră. Am fost inspirați, schimbând un val de caniculă cu seri în care restaurantele porneau aprinzătoarele, ca oaspeții să nu-și sufle în pumni. Sâc, sâc!
În planurile de vacanță poloneză, punctul slab e transportul. Avionul București - Varșovia zboară doar seara, deci... De la Varșovia la Gdansk sunt 20 de trenuri pe zi, dar nu am vrut să bântuim la miez de noapte după apartamentul închiriat, așa că am preferat să înnoptăm în capitală. Am oprit la un hotel mișto, pe scrumierele publice din fața căruia scria... „Fumatul interzis”. WTF? Așa că am fumat pe trotuar, în rând cu băștinașii.
Dacă aveți de gând să mergeți cu trenul prin Polonia, ca noi, luați-vă bilete din timp. Măcar cu vreo 4-5 zile înainte. Crezând că PKP = CFR, nu ne-am bătut capul cu asta. Așa că gagica de la casă, foarte serviabilă, ne-a spus că pentru trenul următor nu are bilete, iar pentru cel următor celui următor ne-a oferit ultimele două locuri disponibile... în picioare. La jumătate de preț totuși. 172 de zloți. Înmulțiți cu 1,2 pt conversia în lei.
Nivelul prețurilor este singura asemănare între CFR-ul nostru și PKP-ul lor. Au și ei întârzieri, dar rare. Am văzut o singură astfel de mențiune pe un panou, spre deosebire de Gara de Nord din București, unde la întoarcere, trei sferturi dintre trenuri aveau întârzieri, iar de celălalt sfert încă nu se știa dacă măcar mai circulă. Iar ulterior, pe ruta Gdansk – Varșovia, ni s-a cerut scuze pentru cele cinci minute de întârziere pe care nici nu le remarcaserăm. Revenind la Intercity-ul de Gdansk, a fost primul tren polonez în care ne-am urcat vreodată, așa că am fost șocați. Aer condiționat, curățenie impecabilă, Chopin pe fundal, stațiile anunțate în engleză și poloneză. Am testat buda, la jumătatea drumului. Curată și funcțională în continuare, precum era la început. Se terminase hârtia igienică, dar a venit un puștan de la PKP să pună alt sul. Avea unul singur la el și a venit țintit la buda „noastră”, fără să întrebe pe cineva și, aparent, fără să-l fi chemat cineva, pentru că niciun conductor nu intrase pe ușa de care ne rezemam cu cartea în mână. O fi fost vreun senzor pe undeva, mai știi?
Pentru cei cu bilete în picioare, fiecare vagon are câteva scaune rabatabile pe culoar. N-am prins însă niciunul liber, așa că am stat la capătul vagonului, folosind treptele drept scaun.
Că veni vorba de trepte, un mic detaliu care arată că CFR-ul „lor” se gândește totuși la clienți: în toate gările, peronul este supraînălțat, astfel încât nu trebuie să escaladezi treptele vagonului. La 20 de ani nu contează, dar la 40+ și niște kile supranumerar, se remarcă. Șinele, foarte bine întreținute. Toate gările, renovate și modernizate recent, după același calapod. Polonia a obținut probabil câteva miliarde de euroi pe o linie de finanțare europeană pe care noi nu am accesat-o pentru că n-am găsit contul contabil pentru șpagă. Viteza trenurilor nu este foarte mare, între 70 și 110-120 km/h. Nu sunt la fel de line precum TGV-ul francez, dar poți face notițe pe marginea cărții, în mers.
Pe trenurile expres, de lung parcurs, vagonul 7 (da, CFR-ul lor nu și-a vândut vagoanele la fier vechi înainte de a cumpăra altele, așa că trenurile sunt lungi) este desemnat oficial drept „quiet zone”. Da, chiar așa se cheamă. E un vagon în care pasagerilor li se cere în mod special să respecte liniștea celorlalți. N-aveți idee ce fain e să citești liniștit, pe muzică de Chopin, mai ales că ai și lumină în spătarul scaunului, ca să-ți lumineze cartea peste umăr. Primești apă minerală din partea PKP și chiar și o gustare, dacă dorești. Ne-am mulțumit cu apa. A, vorbim de clasa a doua, da?
CFR-ul polonez nu sacrifică pasagerul pentru viteză și nimeni nu se înghesuie la urcare, disperat că pleacă trenul fără el. În fiecare gară, trenul nostru a stat 3-4 minute. Sau, dacă preferați altă metodă de calcul, preț de juma de țigară. Am fumat în fiecare stație, just in case, de pe scară, și nimeni nu a zis nimic. O singură dată a urcat un PKP-ist, în fugă, că începuse să plouă torențial și ne-a luat la trei păzește pe poloneză. După ce că-i făcuserăm loc să urce, ba îi ținusem și ușa deschisă! Nesimțit, ce să-i faci! Ne-a luat așa repede, că nici n-am apucat să-i spunem că nu pricepem nimic din seria lui de onomatopee gen mrr, prr, cârr, șmșkz etc., numită pompos „limba poloneză”.
Apropo de limbi, engleza vă va fi aproape inutilă, pentru că localnicii au nevoie de Google translate și pentru un simplu „the same”. Evident, taximetriștii, barmanii și comercianții o rup nițel pe engleză, dar în decurs de o săptămână am întâlnit doar o bărmăniță și un taximetrist care să vorbească cât de cât fluent limba lui Shakespeare. În relația cu angajații PKP, limbajul semnelor e singurul pe care te poți baza. De exemplu, îți poți cumpăra bilete pentru Aeroportul Chopin din automatele existente în trenul local care te duce acolo. Nu știam asta, iar gagica de la casă ne-a explicat că putem cumpăra bilete de la „machines outside”, de am năucit căutând automatele pe peron. E drept, în poloneză, la „intrare” se spune „wejście”, iar „ieșire” e „wyjście”. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Pentru casieriță, „inside” sau „outside” era cam tot aia, probabil. Alte limbi nu am încercat să vorbim cu indigenii. Rusă nu știm, la franceză nu ne-am gândit, iar germana n-am avut curajul să o încercăm. Dacă primeam ca răspuns o înjurătură patriotică?
Băieții de la PKP n-au avut de-a face cu românii. La noi, te agață controlorul de cum ai intrat în tren. În drum spre Gdansk, omologul polonez și-a făcut apariția abia pe la jumatea drumului, la Działdowo. După o plimbare la Malbork, am luat din greșeală bilete pentru personal și am mers cu expresul. Am avut emoții că amendă, că supraplată, că… Dar controlorul nu ne-a deranjat deloc, deci am fi putut merge chiar gratis.
Dacă ajungeți în Polonia, trebuie să țineți minte că băștinașii sunt de o lene și o indolență de-a dreptul fermecătoare. A, scrie că deschide la 9.00? Și-atunci, de ce bați în ușă ca disperatul la 10.00? E clar că înainte de 10.30 nu prinzi pe nimeni! Totuși, nimeni nu se stresează din cauza asta. Sau poate or fi făcând-o vreunii, dar ăia sunt turiști. Pe scurt, un fel de ardeleni cu deschidere la mare.
Apropo, țara în sine nu este foarte „tourist friendly”. Fă-ți temele de acasă, pentru că altminteri o să stai cu ochii în telefon tot timpul pe Google Translate. Indicatoarele spre punctele de interes sunt rare. Inscripțiile în orice altă limbă decât polona, ca și inexistente. Asemănările polonei cu orice limbă decentă, zero. „Restaurant italian” se spune „Włoska restauracja”, de exemplu. Cunoșteam cuvântul „Włochy”, „Italia”, din imnul național polonez. Altminteri… Dar dacă îți place turismul de aventură, e perfect.
În crâșme nu poți lăsa bacșiș decât în numerar, deci trebuie să fii pregătit. Dacă ai plecat de acasă cu euro pentru a-i schimba în moneda locală, ai grijă, că te jupoaie fără nicio milă. Cursul oficial este de 4,16 zloți pentru un euro. Cu greu găsești însă o casă de schimb care să-ți dea 4 zloți pe un euroi. Am dat peste o casă care oferea… 3,16 zloți/euro. Accepta și lei, dar la un curs barbar: 60 de groși pentru un paraleu de-al nostru, pe când cursul oficial e de 84. Iar cursurile sunt scrise mărunt, pe o foaie A4, în interior, nu afișate în stradă, ca la noi.
Cât am umblat noi prin Polonia, n-am găsit magazine non-stop, deci ce aveți de cumpărat, achiziționați la timp. Mă rog, pe unele magazine scrie că ar fi 24/7, dar nu trebuie să credeți chiar tot ce se spune. Amintiți-vă ce v-am spus mai spus despre polonezi și firea lor… relaxată, ca să ne exprimăm eufemistic. Unele magazine sunt deschise până la 22.00, dar pe localnici taman seara târziu îi pălește febra cumpărăturilor, așa că riști să stai la o coadă de-ți vine a râde pentru o pâine.
În medie, haleala costă cam cât la noi, ba chiar e oleacă mai ieftină, pentru că ofertele chiar sunt oferte. Am cumpărat juma de kil de lebervurst cu 4 zloți, o pâine de 900 grame cu 3,69 și juma de kil de salată de varză cu patru virgulă ceva. Ne-au ajuns trei zile pentru gustări.
În magazine, berea costă cam cât la noi. În schimb, tăria e ieftină ca braga. Mă rog, nu chiar așa, dar vodca ori whisky-ul au prețuri chiar foarte decente, prin comparație. Îți poți cumpăra o jumătate de litru de vodcă cu 30 de zloți sau chiar mai puțin. Nu știm cum calculează băieții accizele pe alcool. Sigur nu pe grad alcoolic. Poate pe volum.
Deși băutura e ieftină, bețivii sunt aproape inexistenți. Am întâlnit vreo câțiva, seara târziu, dar un bețiv pașnic pe seară e o medie excelentă. În Iași, media e de 4-5 bețivi întâlniți zilnic pe drumul dintre casă și stația de tramvai, încă de dimineață. Fără a exista vreo crâșmă pe traseu.
Țigările costă cam cât la noi, chiar ușor mai ieftine. Trebuie să fii însă atent de unde le cumperi, pentru că nu au prețuri fixe. Într-un supermarket de cartier, Noname, un pachet de Chesterfield costa 18 zloți. Într-un magazin „Żabka”, un fel de „La doi pași” polonez, același pachet costa 21 de zloți. Diferența se simte. Deși e cel mai extins lanț de magazine din Polonia, v-am recomanda să evitați „Żabka”, pe cât posibil. Numele se citește „Japca” și chiar asta și este. Băieți buni polonezii, măcar te previn.
Nu-i spune niciodată unui polonez că Gdansk se chema pe vremuri Danzig, iar Działdowo a fost Soldau. În fosta Prusie Orientală nu mai e picior de neamț, în afara turiștilor veniți să vadă de unde le-au fost izgoniți bunicii. Cam ca evreii la noi. După război, polonezii au reconstruit Gdansk-ul până la ultima cărămidă, cu tot cu inscripțiile germane de pe case, încât orașul a rămas 100% german ca aspect, dar a devenit 100% polonez ca spirit. E o combinație interesantă, antropologic vorbind.
Din dorința de a eradica germanitatea Gdansk-ului, polonezii au descoperit minoritatea kashubă, pe care o promovează cât pot. E un neam tot slav, dar vorbind un dialect germanic. Persecutați în trecut de nemți pentru că erau slavi, iar de polonezi pentru că vorbeau nemțește, kashubii sunt acum băieții buni care demonstrează că „noi am fost primii”. Înțelegeți dumneavoastră.
Apropo de unguri. Noi am ajuns în Gdansk în perioada târgului tradițional local, iarmarocul Sf. Dominic, care se organizează de pe la 1200 toamna și ține vreo lună. Tarabe cu de toate, inclusiv cu mâncare. Cele cu mâncare ungurească erau mai multe chiar decât cele cu mâncare italienească. Firesc cumva, dat fiind faptul că polonezii și ungurii sunt prieteni de sute de ani. Cum or fi reușit oare polonezii să fie prieteni și cu noi în același timp?
Gdansk-ul vechi e plin, evident, de restaurante, prețurile fiind comparabile cu cele de la noi. Dintre cele „cu specific”, cele mai numeroase sunt cele cu profil american, pentru că polonezii nu uită că își datorează existența ca stat lui Woodrow Wilson. Noi am uitat că americanii au făcut România Mare. Pe locul doi ar fi cele italiene. „Mărșăluiește, Dąbrowski / Din Italia în Polonia / Sub comanda ta / Vom ajunge în patrie” e refrenul imnului polonez, „Mazurek Dąbrowskiego”. Pe locul trei sunt crâșmele cu specific georgian. Nu ne-am dat însă seama de ce. Poate pentru că și steagul georgian e tot alb-roșu, ca și cel polonez.
A, unde sunt restaurantele cu specific polonez? Păi, nu sunt. Bucătăria poloneză pur și simplu nu există. Asta, dacă nu consideri pâinea cu untură sau piroștile slave drept alimente specifice Poloniei. Ca și bucătăria noastră, cea poloneză e una amestecată, cu elemente preluate de la unii sau alții, iar polonezii au bunul-simț de a nu pretinde că au inventat sarmaua sau micul. Există, împrăștiate prin alte restaurante, feluri de mâncare poloneze, dar dacă le aduni, nu-ți iese de un menu complet. Micul-dejun „polonez” e o chestie frugală formată din scrob, câteva feliuțe de mușchi, încă vreo câteva de cașcaval, trei de roșii, trei de castraveți și trei frunze de salată. Un fel de ceva ce-a mai găsit Marie Walewska prin cămară și i-a pus dimineață în față lui Napoleon.
Să nu fim totuși cruzi. Există o excepție: żur, pe care o veți întâlni de regulă sub diminutivul żurek. E un fel de ciorbă de secară și afumătură, absolut demențială. Cu riscul de a fi blestemat de altă ramură a strămoșilor noștri, aș spune că e mai bună chiar decât soleanca. De fapt, żur (v-ați prins și singuri că se pronunță „jur”, da?) e considerată una dintre cele mai bune supe din lume. Și da, chiar este. Demențială.
Sfârșit abrupt. Nu, nu vă vom spune ce e de văzut, ce obiective am bifat, bla, bla: pentru asta există ghiduri turistice și oricum nu vă știm gusturile. Am risca să vă plictisim cu chestii care nu vă interesează. În esență, Polonia e mișto, ai ce vizita indiferent ce cauți, pe plaja de la Sopot nu există manele, nămol sau porumb fiert, iar singurele femei urâte sunt turiste. Da, chiar bunăciunea aia de la cinci după care întoarceți capul dimineața ar intra în categoria asta.